Arta de a spune DA întruna - 365 de zile de recunoștință

Ce se poate întâmpla când ne disciplinăm să fim recunoscători zi de zi, un an întreg - 365 de zile? Cum se modifică alchimia sufletului și structura minții? Dar viața de zi cu zi?
Ața cu care Recunoștința e cusută în haina sufletului nostru este extrem de trainică. Odată cusută pe dinăuntru, putem avea încredere că ea rămâne acolo. Vom ști întotdeauna cum să ne întoarcem la Recunoștință - e lumina căsuței noastre, în întunericul adânc al pădurii. Este farul care luminează valurile mării necontenite dinăuntrul nostru. Recunoștința este lumina de veghe care, odată aprinsă, îți rămâne veșnic aprinsă în suflet.

„Găbiță, mi-e teamă.

De ce, ce se întâmplă?

Mi-e teamă că o să cad iar. Simt că vine depresia.

Și ce se întâmplă dacă o lași să vină?

Mi-e frică să o las, Găbiță. Mi-e teamă că nu mai ies, că mă cuprinde toată.

Conversația la telefon avea loc în decembrie 2020, cu câteva săptămâni înainte să încep anul de recunoștință. Însă atunci nu știam că voi începe o asemenea disciplină. Atunci tot ce știam era că o cunoștință mai veche a mea, depresia, îmi dădea târcoale iar și că mi-era frică să ne întâlnim din nou. Eram atunci într-o defensivă continuă față de ea, simțind, în același timp, că oricum lupta e deja pierdută.

La începutul anului următor, tot Gabi Lungu, buna mea prietenă - mi-a propus să încercăm ceva. 

Hai să ne scriem în  fiecare seară recunoștințele de peste zi. Mi-a propus să le scriem, să le împăturim frumos și să le punem în borcănașe drăguțe. Să facem asta nu timp de o săptâmână și nici o lună. Ci timp de 1 an. 365 de zile. Iar la final, să le recitim pe toate. 

Ce zic, mă bag?  

Da, hai s-o facem. Sună fain. 

Și până la urmă, ce am de pierdut? Oricum îmi pregăteam deja pijamalele cele mai confortabile pentru cealaltă prietenă a mea, depresia.

Și am început. Am cumpărat un borcan micuț. La fel și ea. Ne trimiteam poze la final de zi și ne țineam responsabile. 

Numărul de bilețele creștea, iar borcanul se umplea. Era plăcut, lejer, nou să scriu aceste recunoștințe. Tot ce era necesar să fac era să mă uit peste zi și să extrag măcar un lucru pentru care sunt recunoscătoare. 

Ușor-ușor, bilețelele se adunau, iar în borcan nu mai era loc. Am trecut la un borcan mai mare. Gabi deja mă încuraja de pe tușă de-acum. Înainte să merg la somn, treceam pe la foița cu recunoștințe. În serile în care mergeam direct în pat, mă ridicam imediat, simțind parcă drag și parcă dor să scriu frumosul pe hârtie. Pe curat. Să existe mai mult de o microsecundă, cât exista în mintea mea, în timp ce formulam un gând fugitiv. 

Să văd binele, să-l aduc din străfunduri și să-i dau un nume. Să-l scriu pe o bucățică de hârtie pe care o rup meticulos în fiecare seară. Să mă așez la masă și să mă gândesc la Bine. Fără negocieri, fără scuze, pur și simplu să-l găsesc. Să-i ofer un ritual al lui, la fel de important ca și spălatul pe dinți înainte de somn.

Seară cu seară, zi cu zi, recunoștință cu recunoștință, inima se deschidea. Se lăsa spălată. Mai voia.

La sfârșit de an, bilețele mele deveniseră cât jumătate de coală A4, iar inima abia îmi mai încăpea în piept.

Iar acum, toate bilețele aceastea de recunoștințe sunt aici, în această carte.”

Claudia a mai scris si publicat: La mine-n piept ai stat